Παρασκευή, 8 Ιουλίου 2016

ENCICLICA SFANTULUI SI MARELUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE

Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (iunie 2016) [1]

ΕΓΚΥΚΛΙΟΣ ΤΗΣ ΑΓΙΑΣ ΚΑΙ ΜΕΓΑΛΗΣ ΣΥΝΟΔΟΥ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ-ENCYCLICAL OF THE HOLY AND GREAT COUNCIL OF ORTHODOX CHURCH

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,teologiepentruazi.ro
cu un imn de mulțumire, noi Îl lăudăm și ne închinăm lui Dumnezeu Cel în Treime, Care ne-a învrednicit pe noi să ne adunăm împreună, în timpul zilelor Cincizecimii, aici, în insula Creta, care a fost sfințită de Apostolul neamurilor, Pavlos, și de ucenicul lui, Titos, cel [care i-a fost] „fiu adevărat, după credința [cea] de obște [γνησίου τέκνου κατά κοινήν πίστιν]” [Titos 1, 4], și, prin insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului și Marelui Sinod al  Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea sa, Patriarhul Ecumenic, Bartolomeos, de comun acord cu Preafericiții Întâistătători [Προκαθημένων] ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, întru slava preabinecuvântatului Său nume și pentru [folosul] iubitului popor al lui Dumnezeu și al întregii lumi, împreună-mărturisind cu Dumnezeiescul Pavlos: „așa să ne socotească pe noi omul: ca slujitori ai lui Hristos [ὡς ὑπηρέτας Χριστοῦ] și [ca] iconomi ai tainelor lui Dumnezeu [καὶ οἰκονόμους μυστηρίων Θεοῦ] [I Cor. 4, 1, BYZ].
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας] constituie o mărturie autentică a credinței întru Hristos, Dumnezeu-omul, Fiul Unul-născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a arătat, prin întruparea [Sa], a întregii [Lui] lucrări pământești, prin jertfa Crucii și prin învierea Lui, [pe] Dumnezeul treimic ca iubire infinită. De aceea, cu o gură și cu o inimă, vă adresăm cuvântul [acesta pentru] „cea în[tru] voi nădejde [τῆς ἐν ὑμῖν ἐλπίδος]” [I Petr. 3, 15, BYZ], nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci și către tot omul [ἀλλά καί πρός πάντα ἄνθρωπον], [atât] „celor de departe, [cât] și celor de aproape [τοῖς μακρὰν καὶ τοῖς ἐγγύς]” [Efes. 2, 17]. [Căci] „nădejdea noastră” [I Tim. 1, 1], Mântuitorul lumii, S-a descoperit nouă ca „Dumnezeu cu noi [Θεός μεθ’ ἡμῶν]” [Mt. 1, 23] și ca Dumnezeu „pentru noi [ὑπὲρ ἡμῶν]” [Rom. 8, 32], „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuiască și întru cunoașterea adevărului să vină [ὅς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι καί εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4].
Vestind mila [Lui] și netăinuind binefacerea [Sa], în[tru] pomenirea cuvintelor Domnului, „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” [Mt. 24, 35], în „bucurie împlinită” [I In. 1, 4], vă binevestim cuvântul credinței, al nădejdii și al dragostei, privind către cea „neînserată și fără urmare și fără sfârșit zi” [Sfântul Vasilios cel Mare, Ες τήν ξαήμερον Β’, în PG 29, col. 52] [a Domnului]. [Iar] faptul că „petrecerea noastră este în ceruri [τό πολίτευμα ἡμῶν ἐν οὐρανοῖς ὑπάρχει]” [Filip. 3,  20], [nicidecum] nu o tăgăduiește, ci întărește mărturia noastră în lume.
În[tru] aceasta, urmând Tradiției Apostolilor și a Părinților noștri, care au binevestit pe Hristos și experiența cea mântuitoare prin El a credinței Bisericii, teologhisim „pescărește” [θεολογοῦντες «ἁλιευτικῶς»], adică „apostolic [ἀποστολικῶς]”, către oamenii de fiecare vârstă, pentru ca să împărtășim întru ei Evanghelia libertății, „[întru] care Hristos ne-a eliberat pe noi [ᾗ Χριστός ἡμᾶς ἠλευθέρωσεν]” [Gal. 5, 1].
[Așadar,] Biserica nu trăiește pentru sine aceasta, [ci] se pune înainte pentru întreaga umanitate, pentru ridicarea și înnoirea lumii întru ceruri noi și pământ nou [Apoc. 21, 1]. Prin urmare, [Biserica] dă mărturie evanghelică [δίδει τήν εαγγελικήν μαρτυρίαν] și împarte în lume darurile lui Dumnezeu [καί διανέμει ἐν τῇ οἰκουμένῃ τά δῶρα τοῦ Θεοῦ]: iubirea Lui, pacea, dreptatea, împăcarea, [care sunt] puterea Învierii [τήν δύναμιν τῆς Ἀναστάσεως] și așteptarea veșniciei [καί τήν προσδοκίαν τῆς αἰωνιότητος].
*
I. Biserica: trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi [εἰκών τῆς Ἁγίας Τριάδος]
1. Biserica cea una, sfântă, catolică și apostolică [Ἡ μία, ἁγία, καθολική καί ἀποστολική Ἐκκλησία] este comuniunea divino-umană [εἶναι θεανθρωπίνη κοινωνία] după chipul Sfintei Treimi [κατ’ εἰκόνα τῆς Ἁγίας Τριάδος], pregustare și trăire a celor din urmă în Dumnezeiasca Euharistie și descoperire a slavei celor ce va să vină, și, ca o continuare a Cincizecimii, [este] singurul glas profetic neînduplecat în lume [μία σίγαστος προφητική φωνή ἐν τῷ κόσμῳ], prezența și mărturia [ἡ παρουσία καί μαρτυρία] „Împărăției lui Dumnezeu venind în[tru] putere [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ ἐληλυθυΐας ἐν δυνάμει]” [Mc. 9, 1]. Biserica, ca trup al lui Hristos, „adună [ἐπισυνάγει]” [Mt. 23, 37] întru El, transfigurând și udând lumea cu „apă, izvorând întru viață veșnică [τό ὕδωρ, τό ἁλλόμενον εἰς ζωήν αἰώνιον]” [In. 4, 14].
2. Tradiția apostolică și patristică, urmând cuvintelor rostite de Domnul și de întemeietorul Bisericii, de la Cina cea de Taină, împreună cu Ucenicii Lui, de la Taina Dumnezeieștii Euharistii, a subliniat caracterul [τόν χαρακτηρισμόν] Bisericii de „trup al lui Hristos” [Mat. 25, 26; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19; 1 Cor. 10, 16-17, 11, 23-29] și întotdeauna îl leagă de taina înomenirii Fiului [τό μυστήριον τῆς ἐνανθρωπήσεως τοῦ Υἱοῦ] și a Cuvântului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara. În acest duh, accentul a fost pus întotdeauna pe relațiile indisolubile ale întregii taine a dumnezeieștii iconomii [θείας οἰκονομίας], cea în Hristos, și taina Bisericii, și, de asemenea, între taina Bisericii și Taina Dumnezeieștii Euharistii, care este mereu confirmată întru viața tainicală/ mistirială/ sacramentală a Bisericii [εἰς τήν μυστηριακήν ζωήν τῆς Ἐκκλησίας], prin lucrarea Sfântului Duh [διά τῆς ἐνεργείας τοῦ Ἁγίου Πνεύματος].
Biserica Ortodoxă [Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία], credincioasă față de această unanimă Tradiție apostolică [πιστή εἰς τήν ὁμόφωνον ταύτην ἀποστολικήν παράδοσιν] și experiență sacramentală [καί μυστηριακήν ἐμπειρίαν], constituie autentica continuare a Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [ἀποτελεῖ τήν αθεντικήν συνέχειαν τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας], așa precum aceasta este mărturisită în Simbolul credinței [τό Σύμβολον τῆς πίστεως] și întărită prin învățătura Părinților Bisericii [καί βεβαιοῦται διά τῆς διδασκαλίας τῶν Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel, ea este conștientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru viața autentică a experienței acesteia în trupul eclesial, dar și pentru mărturia vrednică de credință a adevărului [τήν ἀξιόπιστον μαρτυρίαν τῆς ἀληθείας] către toți oamenii.
3. Biserica Ortodoxă, în unitatea și catolicitatea ei [ἐν τῇ ἑνότητι καί καθολικότητι αὐτῆς], este Biserica Sinoadelor [εἶναι κκλησία τν Συνόδων], de la Sinodul apostolic din Ierusalim [F. Ap. 15, 5-29] [și] până azi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod, stabilit de Hristos și povățuit de Sfântul Duh [ὑπό τοῦ Χριστοῦ συνεστημένη καί ὑπό τοῦ Ἁγίου Πνεύματος καθοδηγουμένη], în acord cu apostoleștile [cuvinte]: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă [ἔδοξε[ν] τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι καί ἡμῖν]” [F. Ap. 15, 28].
Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi [ἡ Ἐκκλησία εὐηγγελίσατο καί εὐαγγελίζεται τό μυστήριον τῆς Ἁγίας Τριάδος], care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, [cu] autoritate catolică [καθολικοῦ κύρους], ca, spre exemplu, Marele Sinod (879-880) cel din timpul lui  Fotios cel Mare, Patriarhul Constantinupoleosului, și Marele Sinoade (1341, 1351, 1368), cele din timpul Sfântului Grigorios Palamas, prin care același adevăr al credinței a fost confirmat, și, în special, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea [τῆς μεθέξεως] omului la energiile dumnezeiești necreate [τάς ἀκτίστους θείας ἐνεργείας]. Și, mai departe, prin Sfintele și Marele Sinoade de la Constantinopol, din 1484, prin care a respins sinodul unionist de la Florența (1438-1439), din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care a respins laudele/ credințele protestante [προτεσταντικῶν δοξασιῶν], și cel din 1872 prin care s-a condamnat etnofiletismul [τοῦ ἐθνοφυλετισμοῦ] ca erezie eclesiologică [ὡς ἐκκλησιολογικῆς αἱρέσεως].
4. Nu poate exista nicio sfințire a omului [ἁγιότης τοῦ ἀνθρώπου] în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” [Efes. 1, 23]. [Căci] sfințenia izvorăște din unul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu, în „comuniunea Sfinților”, precum se vestește întru ecfonisul preotului de la Dumnezeiasca Liturghie: „Sfintele Sfinților [Τά Ἅγια τοῖς ἁγίοις]” și întru răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin [Εἷς Ἅγιος, εἷς Κύριος, Ἰησοῦς Χριστός, εἰς δόξαν Θεοῦ Πατρός. Ἀμήν]”. În acest duh, Sfântul Chirillos al Alexandriei a subliniat că Hristos, „iarăși fiind sfânt prin fire, ca Dumnezeu, […] Se sfințește pentru noi, în Duhul Sfânt […] Și [Hristos] a făcut acest lucru pentru noi [δι’ ἡμᾶς], nu pentru Sine [οὐ δι’ ἑαυτόν], astfel că din El și în El, Cel dintâi care a primit mai întâi această sfințire, acest har al sfințirii l-a făcut să treacă, mai departe, la tot neamul [omenesc]” [πόμνημα ες τό κατά ωάννην Εαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 74, col. 548].
Prin urmare, după Sfântul Chirillos, Hristos este „persoana comună [κοινόν πρόσωπον]”, prin recapitularea [διά τῆς ἀνακεφαλαιώσεως] întru propria Sa umanitate a întregului neam omenesc, „căci noi toți [suntem] în Hristos, și umanitatea comună vine [iarăși] la viață întru persoana Lui” [πόμνημα ες τό κατά ωάννην Εαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 73, col. 157-161], și, prin urmare, [El] este singurul izvor, în Duhul Sfânt, de sfințire a omului. În acest duh, sfințenia este participarea omului, deopotrivă, la taina Bisericii [τό μυστήριον τῆς Ἐκκλησίας], cât și la Sfintele ei Taine, cu epicentrul [lor] [în] Dumnezeiasca Euharistie [μέ ἐπίκεντρον τήν θείαν Εὐχαριστίαν], care este „jertfă vie, sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu [θυσία ζῶσα, ἁγία, εὐάρεστος τῷ Θεῷ]” [Rom. 12, 1]. [Căci] „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau greutatea sau prigonirea sau foametea sau golătatea [γυμνότης] sau primejdia sau sabia? Precum a fost scris că „pentru Tine suntem omorâți toată ziua; socotiți [am fost] ca oile înjunghierii”. Dar în acestea toate biruim [și] mai mult, prin Cel care ne-a iubit pe noi” [Rom. 8, 35-37]. [Căci] Sfinții întrupează [ἐνσαρκώνουν] identitatea eshatologică a Bisericii [τήν ἐσχατολογικήν ταυτότητα τῆς Ἐκκλησίας] ca o veșnică doxologie [ὡς ἀέναον δοξολογίαν] înaintea pământescului și cerescului tron [ἐνώπιον τοῦ ἐπιγείου καί τοῦ ἐπουρανίου θρόνου] „al Împăratului slavei” [Ps. 32, 7], iconizând Împărăția lui Dumnezeu [εἰκονίζοντες τήν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ].